Archive for Iulie, 2010


primul pas în lumea scrisului!

“3 cu ghinion”! Romanul poliţist, de debut, apărut în aprilie 2009, la Editura „Tritonic”. Mulţumesc, tritonicilor!

P.S. Doamne, ce fericit am fost în ziua în care a văzut lumina tiparului! Dar, despre asta, ‘om mai vorbi…

Anunțuri

Despre un Trubadur…

Folk. Vă spune ceva cuvântul ăsta? Vă transmite o oareş’ce stare de reverie? De confort interior? De linişte, în primul rând? Mie unuia, da! Am iubit, cu nesaţ, cu un soi de încăpăţânare, chiar, genul ăsta muzical. L-am iubit şi încă îl iubesc! El e… Ileana mea Cosânzeană! De ce? Pentru că m-am născut bântuit de acordurile unei chitări manevrate, dibaci, de degetele unor muzicanţi de primă mână. Unii desăvârşiţi. Unii care refuză, cu obstinaţie, compromisul de orice fel. Care nu acceptă în ruptul capului faptul că muzica poate fi altfel decât pură.

M-am născut, spuneam, în acordurile uluitoare ale unei muzici veritabile… Şeicaru, Alifantis, Phoenix (mai ales Phoenix!), Pasărea Colibri, Anda Adam, Alexandru Andrieş, Gheorghe Gheorghiu… Dumnezeu mi-e martor că sunt mult mai mulţi cei care ar merita cu vârf şi îndesat să figureze pe lista asta! Cântecele lor mi-au fermecat copilăria. M-au făcut să mă simt mândru că sunt român! Că vorbesc limba asta! Graiul ăsta! Dulce şi atât de pitoresc! În sfârşit! Ar fi multe – prea multe, şi totuşi nu îndeajuns – de spus despre ei! Corifeii! Trubadurii! Cei adevăraţi! Cei care nu se vând pe juma’ de sută în cârciumi ieftine! Care nu acceptă să se lase pângăriţi de morbul falsităţii… A căror pleată (nu contează cât de lung am părul, nu-i aşa?) nu se va apleca niciodată spre pământ şi nici nu va „fremăta” la auzul unor acorduri tembele de manelist! Ar fi, spuneam, multe de povestit despre ei! Nu o fac acum! Ar însemna să nu mă ridic zile întregi de lângă tastatură… O las, aşadar, pe altădată!

Ceea ce vreau să vă spun e că, nu cu foarte mult timp în urmă, am avut ocazia să întâlnesc o mână de Trubaduri. De nebuni frumoşi ai marilor oraşe! Dumnezeule, cât de mişto sună! Nebunii frumoşi ai marilor oraşe! Pierduseră, cu vreo zece ani în urmă, startul! De fapt, nu se aflaseră la linia de start. Nici măcar nu apucaseră să intre pe stadion, acolo unde începea marele meci al afirmării pe scena muzicii! Un meci pe care l-au jucat, excelent, Baniciu, Covaci, Ducu şi… Iarăşi mă opresc. Cu riscul că mă repet, ar dura prea mult să vă vorbesc despre ei! Cei consacraţi! De care aţi auzit cu toţii!

Revenind la subiect, de mâna de Trubaduri de care vorbeam ceva mai sus nu aţi auzit! Nici nu vă sună prea cunoscut numele lor! Eugen Stan, Daniel Stan, Nelu Bădoi, Puiu Constantin, Ela Enache, Romică Dordea, Ionel Puică… Nume, pur şi simplu! Primul din listă e solistul „mâinii” de trubaduri. Folkist bătrân, cu ştate vechi. Lansat pe undeva prin ’80! Pe scena Cenaclului Flacăra! Pe cea a „Serbărilor Scânteii Tineretului”! Numele lui a fost rostit, pe atunci, de zeci de ori de buzele marelui Adrian Păunescu! În sfârşit! Din nou, în sfârşit!

Am întâlnit, spuneam, mâna asta de nebuni frumoşi. Am intrat în gaşca lor! I-am ascultat! De zeci, sute, mii de ori! M-am îndrăgostit iremediabil de muzica lor. Unele melodii îmi sunau al dracului de cunoscut! Le fredonasem cândva, de demult! „Balada lui Toma”, „Cosma Răcoare”, „Viaţa-i viaţă, banu-i ban”… Am petrecut alături de ei şapte luni bune! I-am însoţit în repetate rânduri în concerte prin toată ţara! Eh, am avut şi eu o mică părticică din succesul lor! Foarte mică! Tocmai de aceea m-am şi retras. Acum, continui să-i ascult! Evident, o fac nu fără nostalgie… Nu văd cum ar putea fi altfel de vreme ce, într-un fel sau altul, „Nocturn”-ul (formaţia care i-a reunit pe toţi într-o gaşcă nebună) este copilul meu. Vă propun un test! Unul mic! Unul care, mai mult ca sigur, nu vă va face să asudaţi! Dar care, sunt sigur de asta, vă va face băşici în palme! Pentru că veţi aplauda ca nebunii! Veţi urla din rărunchi! Şi veţi sfârşi prin a vă îndrăgosti şi voi de „mâna” asta de Trubaduri. Ei bine, îi găsiţi ÎN FIECARE VINERI, seara, în restaurantul cu aer medieval EXCALIBUR, din imediata vecinătate a fostului CC (actualmente, sediul Ministerului Sănătăţii). Duceţi-vă şi petreceţi ore de neuitat alături de „frumoşii nebuni ai marilor oraşe”. Veţi avea parte de cover-uri, interpretate inegalabil. Apropos, e uluitor cât de bine poate interpreta „nebunul” şef al „Nosturn”-ului, Eugen Stan, melodia care l-a consacrat pe regretatul Pitiş, „Lume, lume”. Aproape că eşti gata să juri, cu mâna pe inimă, că cel care cântă e Moţul în persoană. Un simplu exrciţiu de imaginaţie e de ajuns! Închizi ochii şi te laşi purtat de valul muzicii! Vă garantez că veţi trăi o experienţă cu adevărat ieşită din comun! Asta dacă, evident, vă place folk-ul! Folk-ul! Cuvântul ăla care ar trebui să vă spună ceva!  Care ar trebui să vă transmită o oareş’ce stare de reverie! De confort interior! De linişte, în primul rând! Aşa cum îmi transmite mie unuia!

Pentru că am iubit, cu nesaţ, cu un soi de încăpăţânare, chiar, genul ăsta muzical. L-am iubit şi încă îl iubesc! El e… Ileana mea Cosânzeană! De ce? Pentru că m-am născut bântuit de acordurile unei chitări manevrate, dibaci, de degetele unor muzicanţi de primă mână. Unii desăvârşiţi. Unii care refuză, cu obstinaţie, compromisul de orice fel. Care nu acceptă în ruptul capului faptul că muzica poate fi altfel decât pură. M-am născut, spuneam, în acordurile uluitoare ale unei muzici veritabile… Şeicaru, Alifantis, Phoenix (mai ales Phoenix!), Pasărea Colibri, Anda Adam, Alexandru Andrieş, Gheorghe Gheorghiu…

… şi Eugen Stan… şi „Nocturn!”