Archive for august, 2010


De ce avem nevoie de romanul poliţist autohton?

Chiar, de ce? Sunt absolut sigur că nu eu sunt cel mai în măsură să vorbesc despre asta, de vreme ce am la activ un singur roman de acest tip publicat. Nu-i mai puţin adevărat că „A 4-a ţintă” – o continuare a primei cărţi, „3 cu ghinion”, semnată de mine – e „pe felie”, cum se spune, iar chestiunea în cauză nu poate decît să îmi ridice mingea la fileu în ceea ce priveşte dreptul de a vorbi despre necesitatea re-vigorării, în literatura română, a romanului de tip poliţist.

Revenind la oile noastre, nu sunt aşadar cel mai în măsură să vorbească despre asta. Tocmai de aceea îl las să o facă pe mult mai experimentatul şi mai aplaudatul George Arion. Reputatul autor de romane poliţiste a acordat nu cu mult timp în urmă un amplu interviu celor de la Dilema Veche, în care face referiri la chestiunea de care vă vorbeam ceva mai devreme. Citiţi şi răspundeţi, fiecare cum îl duce capul, la întrebarea pe care v-am pus-o în titlu…

http://www.dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptaminii/articol/atac-biblioteca

P.S. Mai am două zile de lenevit aşa că o trag, frumuşel, pe dreapta! Aşa cum, de altfel, am făcut-o cu simţ de răspundere în toate cele 7 zile de concediu. Hai, pa! că deja mi se închid obloanele de oboseală…

Reclame

Toţi pentru unul…

Adică pentru un proiect! Unul grandios, cu suficient de multe şanse de reuşită, de vreme ce genul de roman cu pac-pac-uri, chipiuri de poliţist, gangsteri made în Ferentari (sau alte Bronx-uri autohtone) şi cafteli cât cuprinde – un gen care se vrea cu tot dinadinsul revigorat, reaşezat, adică, pe piedestralul pe care s-a aflat cândva, pe bună dreptate, în literatura de pe coclauri carpato-danubiano-pontice – nu a mai prins, în ultimii ani, nici măcar banca de rezerve într-o confruntare cu greii romanului poliţist mondial…

Romanian Crime Writers Club! Aşa a fost numit proiectul, extrem de ambiţios, pe care George Arion, Bogdan Hrib, Alexandru Arion, Monica Ramirez, Claudiu Simion, Oana Stoica-Mujea, Ivona Boitan, Bogdan Teodorescu, Stelian Ţurlea, Adrian Onciu, Alex Mihalcea Eugen Ovidiu Chirovici, ba chiar şi, cu voia tritonicilor, subsemnatul încearcă să îl scoată de la naftalină.

Ce se doreşte, de fapt? Care-i ideea măreaţă, care zumzăie asemenea unei albinuţe harnice prin tărtăcuţele celor enumeraţi mai sus? Nimic mai simplu! Toţi – autori de romane poliţiste din timpurile noastre – îşi doresc readucerea în prim-plan-ul atenţiei unui public, generos de altfel, a romanului de tip poliţist. O Cenuşăreasă, în ultima vreme, a literaturii de la noi. Nu mă apuc acum să despic firul în patru – au făcut-o înaintea mea, mult mai bine, George Arion (de departe, romanicierul cu cele mai multe aprecieri în traista de scriitor de romane poliţiste), Oana Stoica-Mujea sau Bogdan Hrib!

Ceea ce vreau să vă spun e că, deja, motoarele au fost turate la maxim şi că se lucrează de zor la acest proiect. Unul care are un singur scop. Acela de a-l trage de mânecă pe domnul cititor şi de a-l îndemna să citească, din nou, literatura de tip poliţist „made in Romania”…

Ia citiţi colea…

http://www.adevarul.ro/cultura/literar_si_artistic/Romanul_politist_autohton_incepe_ofensiva_0_314369014.html

Prima din cele „o mie şi una…”: CIOBAN

„Una pereche blugi şi una bucată cămaşă. Amebele luate din garderoba subsemnatului! Asta e tot ce am păstrat din costumaţia orăşeanului, imediat ce am trecut de poarta stânei din Valea Şugărilor (jud. Dâmboviţa), pentru a mă angaja, vreme de o zi, la târla baciului Romică. Se întâmpla mai cu’ vreo doi ani, prin vară. Toate celelalte articole de vestimentaţie, cu care mă vedeţi „garnisit” în pozele de mai jos, le-am primit de la jupânul responsabil cu păscutul doamnelor (sau domnişoarelor!, că să mor dacă ştiam care-i fată mare şi care nu) oi pe respectivele plaiuri mioritice. După ce m-a văzut înţolit din cap până-n picioare, Romică a clătinat mulţumit din cap: „No, amu’ hai ş-om mere, îmi zice în cel mai dulce grai ardelenesc, cu putinţă, c-avem trabă!”

Şi-am mers! Şi-am avut! „Traba” de care vorbea. Cu care mă ameninţa, mai bine spus. Am avut chiar din belşug. Mai multă decât îmi făcea trebuinţă, de vreme ce la sfârşitul zilei de muncă, ei bine, oameni buni, mă credeţi sau nu, da’ am căzut lat de la atâta oboseală!

Stă în firea multora dintre noi ca atunci când vedem pe stradă un cioban să strâmbăm dispreţuitor din nas. Şi asta fie pentru că îl considerăm mult sub nivelul nostru – ca individ, ca pregătire, ce ce vreţi voi! – fie pentru că, pur şi simplu, pute! Cel puţin în această din urmă privinţă, m-am convins că aşa stau lucrurile la puţin timp după ce am tras pe mine hanţele, prăpădite şi vai de ele, cu care m-a înţolit – nu fără simţ de răspundere! – ciobanul şef din Valea Şugărilor.

Aia de mirosea cel mai tare a praz, căcărează de oaie, brânză şi Dumnezeu mai ştie ce altceva!, era şuba miţoasă, lungă până-n pământ şi grea de am crezut că îmi rupe umerii, nu alta! Am suportat-o totuşi cu stoicism. Ce vreţi, era musai dacă vroiam să am oareş’ce moacă de cioban la purtător!

Nu am avut de ales nici atunci când a trebuit să mulg oile. Eu, ăla care nu s-a apropiat în viaţa lui la mai mult de doi metri de patrupedele cu pricina. „No, stai oleauţă, mă, băiete, că nu-i bine neam ce faci! Io’te la mine cum trăbă să faci şi să dreji”, îl aud pe baci de undeva din dreapta mea. „Când ăia de mână oile prin borta şea, împing animalu’ în faţă, tu de işi o prinzi bine dară, cu o mână de coadă, şi cu şealaltă de ujer! Da zdravăn, ştii?, să nu deie din chişoare, că-i bai mare! Pe urmă, continuă pe un ton părintesc mai marele peste ciobanii din Valea Şugărilor, leşi coada în pace, şi, cu mâna liberă, îi ţâpi una pă ujer. O mulji, adică, uite-aşa! Vezi?”.

Vedeam, dar nu puteam ioc să fac ce zicea baciu’. Că începea nebuna de oaie să dea ca besmetica din picioare, iar eu, de frică, să nu-mi „ţipe”, vorba lu’ Romică, una la ţurloaie, îi dădeam drumul să se ducă unde avea poftă. „Nu pot, bre!, îi zic la un moment dat oţârât baciului. Că ia uite a dracu’ ce face”, continui să mă plâng, plin de năduf, în hohotul general de râs al fârtaţilor de breaslă. „Păi, cum sî facă sireaca dă ea, dacă tu doar o ţâi ca blegul de ujer. Mulje-o, măă!”.

Uşor de zis! Dacă aş fi nimerit ugerul de care vorbea! Că nu-l nimeream şi pace! Mă rog, am muls eu cât am muls, adică am tras oaia de coadă cât am tras-o, până s-a săturat baciul de neîndemânarea mea şi m-a trimis cu oile la păscut pe pajiştea din apropiere.

Nici noua îndeletnicire nu a fost una simplă. Nţ! Nici pe departe! Păi cum să fie, dacă ale dracu’ patrupede, proaste ca nişte… oi!, în loc să stea şi ele cuminţi şi să pască, aveau chef de zbânţuială. Când în stânga, când în dreapta, de ziceai că se trag din neam de… capră. Eu după ele! Până mi-au ieşit ochii din cap şi-am început să ţip la fârtaţi să mă scape de pacostea pe patru picioare.

Adată eliberat din funcţie, m-am pus în popou şi am început să pufăi o mahoarcă. Muicăă, da bine a mai fost! Asta până pe la al patrulea fum, că de-al cincilea n-am mai avut parte! Că m-a trimis baciul în stână să fac brânza… Adică să învârt în ditamai cazanul, cu un linguroi şi el cât toate zilele…

Între timp, ca să nu-mi pierd antrenamentul, mă mai luptam cu bidoanele pline ochi, de vreo 30 de kile bucata, pe care trebuia să le car dintr-o parte în alta. Adică din bătătura stânei, până în cămara care avea menirea de depozit. Eh, şi odată ajuns, cu ele cu tot în cârcă, acolo, le deşertam pe rând într-un cazan mare cât toate la un loc.

… Cam asta a fost tot! Care tot mi-a luat nici mai mult nici mai puţin decât vreo şapte ore, bătute pe muche. Ore, oameni buni, pe care cu greu le voi uita vreodată. Nu de alta, dar au fost, de departe, cele mai istovitoare trăite vreodată în ceea ce mă priveşte”.

Hai, vă pup!

O mie şi una de… meserii!

Se întâmpla mai acum vreo doi ani ş-un pic. Semnasem, vreme de două primăveri, ştate de plată prin Adevărul Holding. În dreptul numelui meu, în secţiunea funcţie, stătea scris, aşa cum încă stă şi acum, „reporter special”. Ce făceam ca să merit titlul ăsta pompos? Vânam poveşti! Asta făceam. Adică, mai pe şleau spus, băteam coclaurile ţării în lung şi-n lat şi adunam cu ghiotura poveşti. Cu şi despre oameni. Poveşti interesante . Triste sau vesele. Nu avea prea mare importanţă! Eh, şi, acum doi ani ş-un pic, spuneam, mi-a venit aşa, pe nevenite, una bucată idee. Ce-ar fi, m-am gândit atunci, dacă mi-aş pune semnătura pe un serial, de tip presă scrisă, în care să descriu cu lux de amănunte experienţele trăite în pielea, de ocazie, a diferiţilor meseriaşi. Altfel spus, îmi propuneam, să îmbrac, preţ de o zi, haina unui individ care prestează o anumită muncă. Indiferent cât de urât, de ingrat, greu sau relaxant era jobul cu pricina.

Zis şi făcut! După ce am obţinut undă verde din partea mai marilor Click!, m-am pus pe treabă. Iniţial serialul pe care urma să-mi pun semnătura, în fiecare zi de joi, în paginile 12-13 ale tabloidului Click!, era conceput să dureze timp de 30 de săptămâni. 30 de săptămâni, 30 de meserii! 

Ei bine, au trecut de atunci, doi ani… ş-un pic. Serialul a trecut de mult de 120 de episoade. Cioban, vidanjor, măturător stradal, macaragiu, pompier, alpinist utilitar, spălător de parbrize, poliţist, tinichigiu, bucătar, mecanic auto, ba chiar şi curvă pe centură! Sunt doar câteva dintre meseriile pe care le-am încercat. Nu mică mi-a fost surpriza să constat, pe măsură ce serialul se derula, că ideea de a încerca mai multe meserii şi de a le descrie temeinic din perspectiva celui care „pune osul la treabă” a prins foarte mult. Am primit de-a lungul timpului sute de mesaje de la cititori care îmi cereau să fac şi cutare sau cutare meserie. Pe la episodul 25- poate 26, dacă îmi aduc bine aminte, au început oamenii să mă strige pe stradă. „Aloo, nea Emile, să trăieşti, frate… Ce te mai faci joia viitoare?”….

Una peste alta, serialul continuă. E drept că, pe măsură ce trec săptămânile, mi-e din ce în ce mai greu să găsesc o nouă provocare… O nouă meserie pe care să o pot descrie în paginile tabloidului pentru care lucrez….

Astăzi, m-am hotărât să reiau şirul tuturor job-urilor făcute până acum într-un nou serial. Aici, pe blog. Şi, cu ce altceva aş putea începe decât cu…. ciobanul care am fost. Dar despre asta, data viitoare! Până atunci, vă las să vă aruncaţi o geană pe fotografiile de mai jos. E că sunt mişto?

S-a întâmplat, se va mai întâmpla…

Chiar aşa! A fost şi, trecând peste pomenitul „este”, va mai fi! Cu siguranţă. Şi veţi vedea olecuţă mai încolo de ce spun asta cu toată convingerea.

Acu’ hai s-o luăm pă deş’te. Care va să zică „a fost”. Mă refeream la primul meu roman poliţist care a văzut anul trecut, prin mai – mai exact pe 14 mai – lumina tiparului. „3 cu ghinion”. O carte despre care s-a spus că „este şi nu prea poliţistă”. Cei care au semnat exegeza în care se făcea sus-amintita menţiune, aveau şi un argument la dispoziţie. „Un puzzle gândit meşteşugit… „. O abordare, cu alte cuvinte, puţin diferită. Ei bine, nu s-au înşelat! În momentul în care am pus mâna pe condei – vorba vine că de când cu netu’, nexam condei! – şi am pus osu’ la treabă – a se citi bibilica – am încercat să dau un cu totul alt înţeles, o cu totul altă nuanţă, dacă vreţi, romanului de tip poliţist. Este, într-adevăr, mai degrabă un amestec de imagini – independente, ceea ce înseamnă că până într-un punct au propria lor viaţă – pe care cititorul trebuie să le „unească”, să le sudeze între ele. Asta, bineînţeles, dacă vrea să obţină întregul.

O poveste de dragoste, pe care am încercat să o îmbrac într-o haină cât mai obişnuită cu putinţă. Adică una care să nu miroasă în nici un caz a dulcegărie. Nu ştiu cât de mult am reuşit. Iarăşi nu ştiu cât de ok a fost povestea. Cât de „cu sufletul la gură”, am vrut să spun… Cert este că, de bine de rău, a ieşit ceva „mişto”. Cel puţin aşa au afirmat criticii mei. Ohh, apropos de critici! Vă jur că m-am simţit foarte mişto în pielea mea în momentul în care Oana Stoica-Mujea a comentat pe blog-ul ei, cu referire la cartea mea, într-o manieră ceva de genul: „este cel mai bun debut românesc din ultimii doi ani”. Mă rog! Părerea ei! Nu ştiu dacă a făcut-o doar ca să mă îmbărbăteze sau, pur şi simplu, a „mirosit” un debut sclipitor. Important e că a făcut-o şi că, datorită ei, a deselor trimiteri la „3 cu ghinion” făcute în diferite posturi de pe blogul ei, cartea mea a ajuns să fie cunoscută iubitorilor acestui gen literar; romanul poliţist.

Acu’, revenind la chestia cu „s-a întâmplat, se va mai întâmpla”. Ideea e, dragii mei, că apariţia pe piaţă a romanului „3 cu ghinion” mi-a cam deschis apetitul pentru scriitură. Motiv pentru care, mi-am suflecat frumuşel mânecile şi m-am pus pe treabă. Adică, pe scris. Şi uite aşa, e cât pe ce să se mai nască un „puişor” de roman. E gata, fraţilor. Ba, dacă vreţi să ştiţi, a trecut şi prin mâinile Oanei. Romanul în format electronic, evident!

Eh, acu’ n-o să-mi cereţi să vă spun dacă i-a plăcut sau nu… Aşteptaţi şi voi că şi eu aştept – şi încă, dacă vreţi să ştiţi, cu sufletul la gură – verdictul. Se publică sau nu? Eu cred că da!… Aşa că, mai băgaţi o geană p-aici dacă vreţi să fiţi la curent!

Ah, si cateva poze care vă vor introduce în atmosfera nebună de la lansare… Măiculiţăăă, ce m-am mai distrat!