Archive for Septembrie, 2010


O zi în cătănie…

“Plutooooooon, atenţie!”, răcneşte cât îl ţin bojocii micuţul plutonier, cum altfel decât unul crăcănat şi slab ca un ţâr aşa cum vezi prin filme, în uniformă kaki. Urletul, cam pe nas după umila mea părere, îi vizează nu doar pe indivizii – vreo 30 la număr – în straie verzi de zici că-s nişte prăpădite păstăi de fasole pripăşite prin ciorba unui amărăştean de pe coclauri carpato-danubiano-pontice, ci şi pe insul care vă vorbeşte. Care ins – asta am aflat-o ceva mai târziu când am apucat să mă trag de şireturi cu distinsul plutonier – era musai, la sfârşitul orelor de instrucţie să arate ca o roşie stoarsă. Aşa suna, cică, ordinu’! „Să-i scoateţi lu’ domnu’ reporter milităria din cap!”. Eh, şi ăsta de vă spun că era plutonier chiar a luat, al dracu’, ordinu’ în serios. Dacă vă spun?! Ia citiţi oleacă mai jos…

“Băh, ia fiţi atenţi acilea!”, îşi continuă căznit discursul micuţul plutonier. Şi ca să nu aibă care cumva dubii – cum că ar vorbi cât se poate de serios – vreunul din ăia cărora li se adresează, se pune din nou pe zbierat. „Aaastăzi, aveţi un nou coleeeg, zice, arătând persuasiv cu capul spre mine. „Soldat voluntar Emil Simionescu! N’ţeles?”. Nu termină bine de articulat ultimul cuvânt plutonierul Marian Predoi că 30 de perechi de ochi vigilenţi de soldat, cu mai puţin de 10 zile de instrucţie însemnate pe răboj, mă şi fixează cu milă. Mesajul e cât se poate de clar. „Ai belit-o, stimabile!”. Cu mâna pe inimă vă spun că, atunci, pe loc – se întâmpla mai acu vreo doi ani, prin vară în ograda Batalionului instrucţie nr 1 Caracal – n-am crezut o iotă din ce-mi „şopteau” privirile deloc languroase ale indivizilor în haina cărora mă îmbrăcasem pentru a simţi pe propria mea piele cum e să fi soldat profesionist pentru o zi. Azi, îi cred! Vă spun mai jos de ce…Şi a început instrucţiaaa! Cum altfel decât… „cu cântec înainteeee, marş!”.

Preţ de vreo juma’ de oră numai de cântec şi… marş avusei parte… Ptiu, drace! Uite că mă luai după ăştia din Caracal şi începui să vorbesc pă limba lor, de olteni. În fine, avusei, avui, am avut, tot un drac. Ideea e că începuseră să mă doară picioarele ceva de speriat… Tot de speriat sau de ofticat, luaţi-o cum vreţi, erau şi vociferările ălora de lângă mine pe care ba îi pocneam la ţurloaie cu puşcociul, ba le scăpam câte juma’ de cot în coaste. Evident, din greşeală. “Ia uite-l şi pe Alifie ăsta! Vrea să se facă soldat. Băăh, vezi dreacu să nu-mi mai beleşti vreuna că îi vedea tu pe dreacu mai pe urmă!”. Tac şi înghit. Ce aş putea face? La urma-urmei, au dreptate. Nu am mai mult de 15 minute de când port afurisita de uniformă, de care atârnă ba o lopată, ba o baionetă, ba trusa de prim-ajutor! Ca să nu mai vorbesc de măgăoaia de raniţă în care mi-au îndesat gamela, costumul ignifug şi alte bazaconii care mă fac să mă simt ca Sisif sub greutatea bolovanului legendar! Nu am, spuneam, mai mult de un sfert de oră de când am îmbrăcat haina de ostaş şi i-am răcnit în urechi plutonierului în momentul în care mi-a încredinţat arma “Slujesc patria!” şi uite că deja mă dor toate cele.

De la picioarele pe care le simt ca de plumb, la mâinile încleştate, una pe patul armei, cealaltă pe pulpa piciorului stâng. Ah, era să uit! Mă doare îngrozitor şi scăfârlia. De la casca, prinsă cu chingi de raniţă, a cărei dungă metalică mă tot pocneşte sistematic în ceafă. Asta e, îmi zic. Cătănie am vrut, de cătănie am parte! Şi ăsta nu a fost decât începutul.

… La capătul a patru ore de instrucţie, răstimp în care am mărşăluit vreo 3 kilometri, am executat tot felul de comenzi, ba am purtat, preţ de vreun kilometru, şi-o afurisită de mască de gaze pe figură, nu mai eram bun de nimic. Nici măcar să aprind fitilul care urma să-l facă pe “domnul Trinitrotoluen” de 75 grame să facă “bum!” în ultimul exerciţiu de instrucţie al primei – şi cu siguranţă – ultimei mele zile de soldat voluntar.

Am făcut totuşi şi acest din urmă lucru. Nu de alta, dar măcar aşa ştiam de ce următoarele 48 de ore aveam să le petrec în pat cu sentimentul că am fost cotonogit de un întreg regiment de soacre.

 Notă: Toate cele 120 de meserii pe care le-am încercat – fiecare în parte preţ de o singură zi – au făcut obiectul al tot atâtor articole de presă publicate (de-a lungul a trei ani de zile, cât a durat serialul) în cotidianul „Click!”, ziarul al cărui reporter special sunt. Aşa că, povestea fiecărei experienţe în parte trăite de subsemnatul o puteţi găsi pe site-ul www.click.ro.

 

Ah, şi încă ceva….

În curând, voi pune punct final cărţii la care lucrez. O carte, aţi ghicit, care se numeşte „Omul cu o sută de meserii”.

… Ăh, cum vă sună?

Apropos de titlul postului… Nu am făcut, la vremea mea, armata! A trebuit să aştept  38 de ani pentru a putea simţi gustul unei zi de cătănie! Dar a meritat Slavă Domnului!

Într-una din zilele următoare – nu mă întrebaţi când că nu ştiu! – voi scrie despre una din meseriile (una ANUME din cele 120 câte am făcut) mai specială! Adică una care a fost cât pe ce să-mi aducă titlul de ziarist diliu. Ştiţi voi, d-ăla zglubiu la biscuiţi…

Am fost CURVĂ pe centură, fraţilor! Nu rataţi „fiindcă nici nu ştiţi ce pierdeţi!”. Ups, poate mă dă Diaconescu în judecată că-i fur expresiile!

Anunțuri

Câte ceva despre „A 4-a ţintă”…

Gata! M-am întors! Cu bateriile încărcate şi pus zdravăn pe treabă! Nu cred că are importanţă prin ce coclauri am bântuit zilele astea când am preferat să stau cât mai departe cu putinţă de computer, masă de lucru sau alte asemenea animale sălbatice! Nu, pe bune acu’! Chiar nu are nici un fel de importanţă! Aşa că prefer de departe să vă spun câte ceva despre proiectele mele la care, odată cu revenirea la viaţă, m-am înhămat cu simţul de răspundere care mă caracterizează… Ei bine, oameni buni, aflaţi că mi-am suflecat frumuşel mânecile şi am început lucrul la cel de-al treilea roman poliţist. Încă nu ştiu cum se va numi, dar pot să bag mâna în foc, fără teama că m-aş putea frige, că va fi o continuare a celorlalte două: „3 cu ghinion”, publicat deja în mai 2009 de Editura Tritonic, şi „A 4-a ţintă”, încă netipărit, dar cu şanse 100% de a vedea şi el lumina tiparului. Probabil, tot la Tritonic! Şi, da! Personajul principal va fi tot Mircea, Trubadurul cu iz de detectiv, din, deocamdată, singurul meu roman apărut în librării… Ia citiţi oleacă cele de mai jos, fragmente din „A 4-a ţintă”! Eh, cum vă sună?

„… Roşu la faţă ca un ou de Paşte, îmi fac de lucru, înciudat, cu poalele sacoului pe care încep să le mototolesc pe toate părţile. „Fir-ar a dracului  de mizeriei!, îmi spun, fără să observ dezastrul pe care mişcările febrile ale mâinilor îl fac în ţesătura hainei. Găsesc, în sfârşit, o tipă după care simt că ar putea, la o adică, să-mi sfârîie călcâiele, şi eu ce fac?! O dau de gard, ca ciumpalacu’. Asta fac! „Ruşine, stimabile! îmi iau la unşpe metri ego-ul, pe care l-am lăsat să aţipească în culori pestriţe de desuuri virtuale. Ruşine! Ce-o fi crezând, parexamplă, duduiţa despre gradul de civilizaţie pe care ţi l-a insuflat Doamna mă-ta? Despre nobleţea şi spiritul de cavaler? Despre…”

Nu am timp să duc la bun sfârşit lista calităţilor pe care fără îndoială că le deţin de vreme ce, nu-i aşa?, sunt personaj pozitiv în romanul ăsta, că de undeva din spatele uşii pe care şi eu şi madama o aşteptăm să se deschidă la un moment dat larg, se aude o bufnitură surdă.

Arunc o privire rapidă mai întâi spre mutriţa dulce a singurei interlocutoare de care am avut parte, până acum, în this morning, mai apoi spre dreptunghiul lăcuit care separă secretariatul de biroul eminentului chirurg căruia urmează să-i iau interviu. Cum nici unul dintre muşchi nu se clinteşte pe moaca tipei, nu prea îmi rămâne altă variantă decât cea a viţelului proţăpit în faţa unei proverbiale porţi. Una, în cazul meu cu aspect de uşă, îndărătul căreia, nu ştiu de ce, dar am impresia că se petrece ceva necurat.

Întorc din nou capul spre silueta gagicii şi sunt gata să o întreb dacă n-a auzit nimic suspect. Un declic metalic, de data asta cât se poate de clar, îmi zgârie din nou timpanul. Sar ca ars din fotoliu, fac câţiva paşi şi întind lăboanţa spre clanţă, chitit să intru. Nu apuc, pentru că vocea secretarei îmi cere, de data asta pe un ton imperios, cântat cu câteva octave mai sus, să stau piano că nu-i gigea să dau buzna peste nea directorul.     

– Am… am auzit ceva şi… d-aiaaa…, ştiţi?… , bolborosesc dintr-o dată spăşit şi, după ce execut un stânga-mprejur impecabil, mă prăbuşesc în cele din urmă în fotoliul care-mi este pesemne sortit.

Tipa se uită la mine ca ţaţa Floarea la vibratorul cu bile, scăpat, neintenţionat, de fii-sa din geanta de orăşancă. Probabil îşi imaginează că am mâncat ciuperci zăpăcite şi nu am toate ţiglele pe casă. O las să creadă ce vrea. Nu-i spun că, de fapt, maisson-ul meu are acoperişul din tablă şi că ciupercile zăpăcite constituie felul preferat de mâncare al soacră-mii. E drept că eu i l-am recomandat, da’ asta nu se pune la socoteală!… (fragment „A 4-a ţintă”)

„… Lovitura de pumn îl luă pe nepregătite. Izbită în plin, bărbia îi zvâcni spre spate antrenând după sine întregul corp mătăhălos. Avu inspiraţia să se rostogolească într-o parte, aproape imediat ce atinse, în cădere, dalele de piatră ale pavajului. Vârful pantofului, proiectat înainte cu forţă de către atacator, îi şuieră pe la ureche. Se redresă rapid şi încercă să contraatace, cu muchia bărbiei sprijinită în coşul pieptului. Un nou pumn îi explodă în falcă. Făcu din nou cunoştinţă cu pământul, nu înainte de a vedea, ca prin ceaţă, trăsăturile crispate ale celui pe care-l ura de moarte.

Rămase nemişcat, cu obrazul pe jumătate strivit de pietrele pavajului. Închise pleoapele atât cât să-i lase impresia oponentului său că ultima din şirul de lovituri l-a determinat să renunţe la luptă. Printre genele mijite, continuă să îi scruteze, însă, fiecare mişcare în parte. Un pas, doi, trei şi pielea întinsă a pantofului care-şi ratase mai devreme lovitura îi apăru clar dinaintea ochilor. Probabil că nu-l despărţeau mai mult de 30 de centimetri de talpa maronie de crep.

Gemu uşor, mai mult pentru a masca mişcarea pe care se pregătea să o execute şi care avea să-l pună în avantaj. Căzuse cu piciorul drept sub el. Celălalt rămăsese oarecum suspendat, singurul punct de sprijin cu solul fiind câţiva centimetri de talpă. Tot ce îi mai rămânea de făcut pentru a se putea ridica mai apoi rapid şi a-şi ataca fulgerător adversarul era să flexeze uşor stângul, de aşa natură încât să-şi proptească zdravăn talpa în pământ. Restul era joacă de copil pentru un tip ca el, care-şi petrecuse vreme îndelungată în şcoala de Tang Su Do a maestrului Chang.

Resfiră încet în formă de evantai degetele mâinii de sub el şi sprijini cu putere podul palmei de pavaj. Cu arătătorul şi inelarul stângii, îndoite spre interiorul mâinii, pipăi uşor, aproape sfielnic, butonul cât un nasture prins de căptuşeala mânecii. O simplă apăsare şi lama ascuţită a şişului avea să ţâşnească, gata să se împlânte în carnea celui care se făcea vinovat de exodul unei decandenţe de care se simţea, de ani buni, înfierat.

Un declic metalic îi atrase atenţia. Realiză aproape imediat, chiar înainte de a vedea ţeava armei îndreptată spre sine, că degetele insului se flexaseră pe patul unui revolver. Fir-ar a dracului de mizerie! Chestia asta cu pistolul îi strica toate planurile. Fu pe punctul de a ţâşni şi a-şi repezi mâna înarmată spre pieptul bărbatului în momentul în care îi auzi vocea răguşită pleznindu-i timpanele.

– Să nu îndrăzneşti nici măcar să respiri, nemernicule! Al naibii să fiu dacă nu îţi zbor creierii pe loc…

Tăcu brusc, iar el îi citi limpede în luciul de oţel al privirii că avea să se ţină de cuvânt. Că degetele acelea neverosimil de subţiri nu vor ezita nici o secundă să apese pe trăgaci…                                                      …

Odată cu ultimul cuvânt care puse capăt schimbului brutal de replici, trupul bărbatului ţâşni ca împins de un resort nevăzut. Braţul nu apucă să descrie decât un sfert din arcul de cerc care sfâşie aerul, în căutarea ţintei. O detunătură puternică, urmată de plescăitul sec al corpului prăvălit la pământ, se făcu auzită în liniştea de până atunci.

Ultimul lucru pe care-l mai auzi, înfundat, fu ecoul propriului său ţipăt, prevestitor de moarte.

O moarte pe care nu era încă pregătit să o întâmpine… Cu atât mai puţin să o accepte”. (fragment „A 4-a ţintă”)

Nu ştiu…

Sunt obosit! Fizic, sufleteşte, psihic… Mai ales psihic! Zilele astea am făcut ceea ce n-am făcut niciodată până acum. Am întors capul şi am privit peste umăr. Nu mi-a plăcut ce am văzut. Poate că am văzut eu prost – ce vreţi, îmbătrâneşte omu’ şi, cu fiecare an care i se aruncă în cârcă, începe să-şi piardă din vedere – sau, pur şi simplu, poate că am văzut doar partea naşpa a ceea ce a însemnat viaţa mea de până acum. Sunt obosit, da! Nu ştiu de ce… Şi asta e partea cea mai proastă a lucrurilor; că nu ştiu.

20 de ani au trecut din momentul în care am bătut la uşa unei redacţii de ziar, în căutarea jobului la care visam cu ochii deschişi de când eram de-o şchioapă. Înainte de a face pasul spre lumea jurnalismului profesionist, am fost profesor. De română! Toţi ai mei au fost profesori. Dascăli, în general! Dumnezeu să-l Odihnească, pe sărmanul papa, acolo unde „hodineşte”. Nu i-a picat bine deloc faptul că „am trădat” şi am îmbrăţişat o cu totul altă carieră decât cea… de tradiţie. Dar, asta e! Am făcut-o şi basta! Acum, după atâta amar de vreme petrecută fie prin redacţiile televiziunilor prin care am mâncat pâinica – recunosc, bună! – a realizatorului de emisiuni de anchete şi reportaje, fie prin cele (redacţiile!) ale diferitelor cotidiane, încerc să stau strâmb şi să judec drept. A meritat? Merită?

Nu ştiu! Iară o chestie supărătoare. Sunt obişnuit, de fapt, m-am obişnuit să ştiu! Ce fac, cum fac, de ce fac… Mai ales de ce fac. Îmi place să-mi controlez viaţa… Sau nu-mi place? Uite că nu ştiu!…

Hm, poate ar trebui să iau o pauză! Sau poate că nu! Poate că ar trebui să întind piciorul şi să apăs pedala de acceleraţie până la refuz. Am mai făcut-o. Nu o dată, nu de două ori! Hm, poate că… Dar, ideea e că nu ştiu nimic nici despre „poate” ăsta de care vă tot vorbesc… În sfârşit,…

… Nici de blog nu am mai avut chef în ultima vreme. Nu mă întrebaţi de ce pentru că – v-aţi prins deja! – nu ştiu! După cum iarăşi nu ştiu dacă mai vreau să fiu cel mai bun „pe felia mea”. Să mă bat cu mine, nu neapărat cu toată lumea din jur, pentru întâiul loc pe podium. Întotdeauna am fost obsedat de locul unu. Ştiţi care-i culmea? Că nu ştiu, nici în privinţa asta, de ce. De ce am fost obsedat, adică!

V-am spus ce nu ştiu! E timpul să vă spun ce ştiu…

Păi, hai să vedem… Ştiu că voi continua – la un moment dat – toate proiectele care au încolţit în ultimul an sub bodoaba capilară a subsemnatului, în bibilică. Romanul cu numărul doi, „A 4-a ţintă”. Măiculiţăă, cât de mult am aştept – şi încă o aştept – clipa în care îl voi vedea pe raftul unei librării. Au trecut opt luni bune de când l-am predat editurii. Nu s-a întâmplat, deocamdată, nimic. Poate se va întâmpla curând. Nu ştiu… Rahat! „Nu ştiu”-ul ăsta de acum mi-a scăpat. Vă jur! Am uitat, pur şi simplu, că sunt la secţiunea „ştiu”. Sau „nu ştiu” că „ştiu”? Mda, ne auzim mâine! Acum, şi ştiu asta, mi-e somn! Ce vreţi, sunt obosit! Fizic, sufleteşte, psihic… Mai ales psihic!