Nu! Nu e titlul cărţii scrise de Alexandre Dumas. E o sinteză a ceea ce tocmai mi se întâmplă. A ceea ce mi s-a întâmplat, ca să fiu mai precis.
Am intrat în lumea presei în urmă cu 20 de ani. Cu traista în băţ, cum se spune. Eram profesor de limba română şi mă mai despărţeau doar vreo trei luni de momentul în care urma să-mi dau definitivatul. Să-mi pun, cu alte cuvinte, statutul de prof suplinitor, pe atunci cu facultatea încă neterminată, în cui şi să devin „dascăl” cu acte în regulă. Trei luni! Mult prea multe pentru unul ca mine care pricepuse deja cam cum stă treaba cu drumul pe care ţi-l alegi în viaţă. Pentru că drumul meu era altul… Cu totul şi cu totul altul!
Cochetam deja, de mai bine de trei ani cu gazetăria. Scriam, cu alte cuvinte, prin ziarele vremii.
Trei ani! Suficient pentru ca morbul jurnalismului să-mi intre în sânge şi să nu-mi mai doresc altceva decât să fiu ziarist.
De atunci au trecut 20 de ani! 9 i-am petrecut in televiziune ca realizator de emisiuni. Alţi 11 am stat la un birou (mă rog, mai mult pe teren) semnând (nu exagerez cu nimic) mii de articole! În sfârşit, am trăit să o văd şi pe asta! Să fiu dat afară ca pe o măsea stricată! Pe considerentul că „nu mai dau randament”. Sunt bătrân, adică! Sau, pur şi simplu, „expirat”.
Hm, am o veste proastă pentru cei care şi-au pus semnătura pe actul meu de demitere. Dar, deopotrivă, şi pentru pupincuriştii, datorită cărora o mână de şefi din Click! (mă refer la tabloidul pe care l-am servit vreme de 4 ani necondiţionat!) nu au mai fost nevoiţi să-şi spele fesele luni bune!
Nu sunt nici bătrân, nici expirat, dragii moşului! Nici măcar în genunchi, cum vă place să credeţi! Nu m-aţi lovit îndeajuns de bine pentru a mă afla, aşa cum vă închipuiţi, la podea! Tocmai de aceea, vă transmit ceva!
Foarte curând, voi da în vileag dedesubturile demiterii mele! Cine ştie, poate o fac mai curând decât vă închipuiţi! Mâine?

Anunțuri