Latest Entries »

Nu te duce, maestre! Încă nu!

Se întâmpla mai acu’ ceva vreme. La puţin, foarte puţin timp după ce trupul neînsufleţit al marelui Ştefan Iordache fusese condus pe ultimul drum de mii de români. În calitate de jurnalist (dar şi de spectator etern al unuia dintre cei mai mari actori, de veşnic îndrăgostit de tot ce a însemnat apariţia lui uluitoare pe scenă sub ploaia de lumină a reflectoarelor, de om, nu în ultimul rând) mă numărasem şi eu printre cei care păşiseră sfielnic, de frică să nu-i tulbure somnul, în spatele sicriului său.

După înmormântare, ne-am oprit (eram, dacă-mi aduc bine aminte, vreo 6-7 ziarişti de la diferite publicaţii din Bucureşti) la o terasă în Herăstrău. Să depănăm amintiri despre maestru. Să ne ungem sufletele rănite, sfâşiate, mai bine zis, de dispariţia lui. Să plângem, la urma urmei. Nu mai ştiu cât am stat la palavre. Îmi amintesc, în schimb, al naibii de bine că, la un moment dat, lângă masa noastră, şi-a făcut apariţia, cu umerii gârbovi nu doar de povara anilor, dar şi de cea a pierderii unui foarte bun prieten (acelaşi pe care-l plângeam cu toţii), Mitică Popescu, un alt mare actor, Dumnezeu să-l ţină în viaţă! Se opreşte, spuneam, nea Mitică lângă noi (pe mulţi ne ştia, fie de pe la sindrofii, fie pentru că, la un moment dat, ne acordase interviuri). Se uită lung spre fiecare în parte. Şi, cu voce dogită, rosteşte: „Bă, băieţi, bă… Aveţi voi idee ce gaşcă e dincolo, bă?”. Am îngheţat! Literalmente. Sunt convins că nu a fost vreunul dintre noi căruia să nu i se fi pus un nod în gât. Care să nu se fi cutremurat din cap până în picioare de înţelesul celor spuse de Mitică Popescu! Eu unul nu am uitat şi ştiu că nu o voi face niciodată. Şi acum, când un alt titan, un alt maestru incontestabil, un alt zeu al culturii româneşti, o ia de piept pe femeia cu coasa pe un pat de spital din Floreasca, îmi vine, obsedant, în minte vorba lui Mitică Popescu. Adrian Păunescu e pe patul de moarte! S-a luat la trântă de zile bune cu hapsâna în negru. A reuşit până acum să-i tragă clapa. A reuşit să o păcălească! Doamne, cât de bine ar fi să-i reuşească figura! Cât de bine ar fi să i se permită de către Cel de Sus să dea (măcar el, Bardul de la Bârca) cu tifla morţii. Cât de bine ar fi să iasă zdravăn din confruntarea asta idioată, dar umană, fir’ar să fie!, cu moartea! Mă rog pentru el. Mă rog! Şi, nu ştiu de ce, pe lângă vorba lui Mitică Popescu, mai îmi vine una în minte. Una cât o poezie. O poezie, ea însuşi cât o istorie. O istorie întreagă a morţilor. Şi a viilor. A războaielor dintre tărâmuri. „Rugă pentru părinţi”. Poezia scrisă cu o patimă de neegalat. Pusă, mai apoi, în timpul Cenaclului Flacăra, pe acordurile unei melodii uluitoare. Sunt convins că toţi, dar absolut toţi aţi ascultat măcar o dată susurul, freamătul vocii inegalabile a lui Ştefan Hruşcă, atunci când rostea, în nota unei melodii unice, versurile inegalabile ale lui Adrian Păunescu. Eu le ascult şi acum, în căşti! Chiar acum, când scriu pe blog. Le ascult şi mă cutremur. Şi mă rog! Ca măcar de data asta, măcar acum, Dumnezeu să nu permită că Bardul de la Bârca să se stingă! Să nu permită ca El, cel care înseamnă atât de mult pentru atât de multe generaţii (chiar şi pentru cea de acum care nu a trăit pe viu fenomenul Flacăra) să plece atât de curând dintre noi! Trăieşte, maestre! Luptă şi trăieşte! Măcar o dată versurile tale să nu spună adevărul…

http://www.youtube.com/watch?v=BRk-gjAE_ks

„… Dar de ce priviţi aşa/Fata mea şi fiul meu/Eu sunt sunt cel ce va urma/Dragii mei, mă duc şi eu”.

Nu te duce, maestre! Încă nu!

Anunțuri

Ups, încă una la mână!

„Locuri întunecate”, un thriller care poartă semnătura lui Gillian Flynn. Asta e ultima ispravă în materie de editare a celor de la Tritonic. O carte din care, mărturisesc, nu am apucat să citesc (din motive obiective: 1 – tocmai am primit-o de la Alexandtru Arion şi 2 – sunt la „scârbiciu” şi nu prea am nici un chef să simt în ceafă privirile naşparlii ale boss-ului!) decât vreo 10 pagini. Care pagini mi-au fost, cel puţin deocamdată, suficiente pentru a mă determina să o citesc repejor. M-au prins, adică. Detalii despre care, cum, cine, unde şi de ce peste vreo câteva zile.

Acu’, vă las, fraţilor. Am ceva trebuşoară de făcut!

Amănunte despre această ultimă carte din colecţia Crime Scene, pe site-ul Tritonic.

Aşa că, bagaţi o geană. Merită!

http://www.tritonic.ro/isbn-Locuri_intunecate-978-606-8139-34-0.htm

„Cu 25 de ani în urmă, Libby Day a fost singura supravieţuitoare a masacrului de la ferma din Kinnakee, Kansas. Atunci mama sa şi cele două surori au fost ucise cu bestialitate. Era 2 ianuarie 1985, o zi geroasă… Libby avea doar 7 ani atunci. Singurul bânuit şi implicit inculpat, condamnat şi închis este Ben Day, fratele lor, un băiat introvertit şi rebel de 15 ani.

                                                                     Este că-i mişto tipa? Ea e „madam” autoarea!

Locurile întunecate sunt amintirile din mintea lui Libby Day. Acum are un pic peste 30 de ani şi este falită. A trăit 25 de ani din donaţiile miloase ale celor care au vrut să-i asculte povestea sau care au vrut doar să-şi spele propriile păcate… Dar banii s-au terminat! O şansă pare să apară dinspre membrii unui club ciudat, Clubul Ucigasilor (Kill Club). Aceştia vor să-i ofere lui Libby 700 de dolari pentru a dezgropa amintirile. Ei cred ca Ben este nevinovat şi vor să redeschidă ancheta. Treptat, adevărul inimaginabil iese la iveală, aşa că Libby se trezeşte de unde a plecat- fugind de un ucigaş.” (prezentare de pe site-ul TRITONIC)

M-am întors!

Am lipsit o perioadă, cum prea bine v-aţi dat seama. Motivul e cât se poate de simplu. Am răcit, oameni buni, într-un hal fără de hal. Acu’, n-aş băga mâna în foc, nici să vreţi voi, cum că m-aş simţi ceva mai bine, da’, nah, ce vreţi, mai trebuie să dau şi eu un semn de viaţă, nu? Că pe urmă oţi începe să credeţi că m-am tirat pe lumea ailaltă, şi nu-i deloc aşa.

Eh, niscaiva veşti de prin ograda Tritonicilor! Au super ofertă de carte… Ia băgaţi o geană pe aici, să vă convingeţi

http://www.tritonic.ro/promotii.htm

Mişto!

E cuvântul care defineşte, cel puţin din punctul meu de vedere, perfect ceea ce s-a întâmplat aseară în Sala Amfiteatru a Teatrului Naţional Bucureşti. O Gală a Premiilor Flacăra – ediţia 2010 – care a adus în sală câteva zeci de oameni de cultură. Ce mai la deal, la vale! Sala a fost full, oameni buni! Eh, şi partea MIŞTO a lucrurilor e că cei care au luat în picioare Capitala pentru a asista la decernarea premiilor Flacăra au avut parte de un spectacol pe cinste. Da, pe bune acum. Chiar a fost mişto. Cu atât mai mult cu cât am avut prilejul să stau la taclale cu Alexandru Arion, cu Bogdan Hrib, dar şi cu vreo patru, cinci simpatizanţi ai subsemnatului. Simpatizanţi la modul că îmi citiseră cartea şi erau nerăbdători să o deschidă – evident, tot cu intenţia de a o citi – pe a doua. Adică, „A 4-a ţintă”. Apropo de acest din urmă roman, deocamdată aflat în stadiul de manuscris electronic.

Da, oameni buni! Intră în tipar! Undeva pe la începutul anului viitor. Mai precis, din câte mi-a spus Alexandru Arion, prin februarie, martie cel târziu. Acu’ vă daţi seama că mă simt super. La urma urmei, se cheamă că nu voi rămâne doar autorul unei singure cărţi poliţiste, aşa cum mă temeam nu cu mult timp înainte. Chestie care mă înverşunează (în sensul bun) şi mă obligă să pun osu’ zdravăn la treabă şi să termin cel de-al treilea roman din seria care îl are în prim-plan pe Trubadur. Un al treilea roman care se va numi „Al 5-lea as” şi al cărui punct final sper să-l pun cel târziu în martie. V-aţi prins că am de gând să intru în forţă în lumea scriitorilor. O lume la care am râvnit – nici măcar nu m-am obosit să ascund acest lucru – mult, foarte mult timp. Asta-i pohta ce-am pohtit-o! Nu? Parcă aşa spunea un înaintaş de-al nostru! Acu’, nah, ce să mai spun? A fost mişto? Încă e mişto! Mişto de tot!

P.S. Mai pe seară, vă spun cu lux de amănunte ce s-a întâmplat la Gala de aseară. Cine şi ce a câştigat, dar şi lucruri simpatice foc ce au ţinut de culise. De pildă, despre o gagică (în legătură cu care, deşi era brunetă, am eu aşa o bănuială că era vopsită) pe post de prezentatoare şi un George Arion sclipitor. Atât în replici cât şi în modul în care a ştiut să salveze în câteva rânduri o Gală ameninţată de gafele impardonabile ale unei prezentatoare TV (Gala a fost transmisă în direct de un post de televiziune). Intraţi mai târzior şi veţi afla care, cine, cum şi de ce.

Hai la Premiiiii!… Ale Revistei Flacăra

Aţi auzit bine! Diseară, de la 19.30, trecute fix, vorba ştim noi cărui hâtru scriitor, Gala Premiilor sus-pomenitei reviste îşi deschide porţile. Cum unde? La TNB, fraţilor! Despre ce se va întâmpla acolo, vă spun mâine! Acu’ tre’ să mă grăbesc dacă vreau să ajung la timp! Şi e musai că urmează să mă întâlnesc, printre alţii, cu Tritonicii şi cu Alexandru Arion. Poate o punem de o editare a celei de „A 4-a ţintă”! Mai ştii?…

Vă mai ţin în suspans…

Nu pentru că aş avea ceva cu voi! Doamne Fereşte! Îmi sunteţi chiar simpatici. Pe bune! Ideea e că – şi fac, acum şi aici, cuvenita precizare! – pozele aparţin trustului de presă al cărui angajat sunt. Ziarului „Click!”, mai precis. Ei bine, toată nebunia cu curvăsăreala – de sanchi, evident! , sau mai degrabă de amorul… meseriei (vă amintiţi că toate meseriile pe care le-am practicat vreme de o zi, fiecare, fac parte dintr-un serial care a văzut lumina tiparului prin intermediul Click!-ului)- pe centura Constanţei s-a petrecut în vara anului trecut. Logic, la Constanţa! Ei bine, cei care mi-au stat alături în experienţa inedită pe care o trăiam au fost colegii mei din sub-redacţia Constanţa. Ei sunt responsabili cu făcutul pozelor. Adică, mai pe şleau spus, ei au stat ciuciulete prin tufişuri şi s-au scremut să scoată instantanee meseriaşe… Care instantanee (vreo câteva sute bune) au fost postate la vremea respectivă pe site-ul ziarului…. Moamăăă, ce tare a fost! Piesă, vorba unui amic! Acu’, ce se întâmplă, nu am în momentul de faţă decât vreo zece poze din sumedenia realizate atunci. Nici nu sunt extrem de spectaculoase! Aşa că prefer să mai aştept un pic şi să primesc de la „pretenarii” din oraşul de la ţărmul Mării Negre restul de poze „ţuţ”. V-aţi prins, nu?, că mai am ceva de aşteptat! Nu mult! Promit solemn sub cuvânt de fost pionier! Revin mâine!

Deocamdată atât!

Asta aşaaa, doar ca să ştiţi – adică să fiţi siguri! – că n-am murit!

Ia băgaţi o geană prin pozele astea! Vă plac? Este că sunt irezistibil(ă)? Hi, hi, hi? Mâine vă spun povestea curvei de pe centură. Fiţi pe fază!

Veşti bune şi… nebune!

Sal’tare, mult stimaţilor şi iubiţilor! După cum cred că deja v-aţi dat seama, sunt al dracu’ de bine dispus. Am şi motive, oameni buni! Pen’că am primit niscaiva veşti! Una e de la editură! Cică „A 4-a ţintă” e în plan! Pe la sfârşitul anului – sau pe undeva prin lunile de debut ale lui 2011 – ar putea intra în tipar! Wow! Mişto, nu? Şi eu care eram gata, gata să îngrop „definitiv şi iremediabil”, vorba nu mai ştiu cui, ideea că aş mai putea ţine în mâini într-o zi o carte semnată de Emil Simionescu, aşa cum, prea bine ştiţi, mă intitulez. Eh, şi-acu’ câte ceva despre cea de-a doua veste. Aia nebună! Vă mai amintiţi, bănuiesc, de unul din primele mele posturi (dacă nu cumva, primul!) pe acest blog. Unul în care vă vorbeam despre „Un Trubadur” şi gaşca lui nebună de folkişti.

„NOCTURN”, oameni buni, se numeşte formaţia pe care, cu mai bine de 6 luni în urmă, am impresariat-o şi al cărei nume am încercat să-l fac, într-o oareş’ce măsură, cunoscut publicului ascultător. Ei bine, de curând, m-au sunat şi mi-au cerut să mă întorc în sânul formaţiei! Tot ca impresar! E drept că nu au făcut-o aşa cum mă aşteptam. Ca nişte bărbaţi adevăraţi, adică! Ci prin intermediar! Un foarte bun prieten, Ionel Puică, Jhon cum obişnuiesc eu să-l alint pe moşneagul de 60 de ani care mi-a stat – şi sper din tot sufletul să o facă şi în continuare – mult timp alături în multe poriecte îndrăzneţe. cum a fost, de altfel, şi acela în care implicasem numele – absolut anonim – al unei formaţii de „trubaduri”, cu plete albe şi suflete tinere! Pe el l-au sunat şi i-au cerut să discute cu subsemnatul despre o posibilă întoarcere! Acu’ nu ştiu, zău, ce să zic. Probabil, voi da curs invitaţiei lor! Cu toate că, implicat fiind în multe ( chiar prea multe!) proiecte, parcă, parcă nu m-ar trage aţa. Şi totuşi… Îi iubesc pe… „nebunii ăştia frumoşi ai marilor oraşe”. E poate motivul pentru care nu voi spune „nu” unei noi colaborări cu ei. Zilele care vor urma vă voi da mai multe detalii despre hotărârea pe care am luat-o. Dar şi despre când şi unde concertează „Nocturn-ul”… Până atunci ,vă las, oameni buni, că mi-e un somn de mor!

Ah, şi încă ceva… el e Trubadurul de care vă vorbeam mai sus. El, adică Eugen Stan! De numele lui veţi auzi cât de curând mai multe!

Aiurea! Chiar m-aţi crezut (apropo de chestia cu „un somn de mor”?

Sunt la birou, băi, nene! Muncesc! Deci, mi-e somn!

Am stat de vorbă cu mine…

Chiar aşa! M-am dus dimineaţă glonţ la baie şi m-am privit îndelung în oglindă. Cum nu aveam altceva mai bun de făcut, am şi stat de vorbă cu ăla a cărui pereche de ochi mă fixa insistent din respectiva oglindă. Am găsit şi subiect de conversaţie. Interesant, chiar! Ce şi cum voi face să trec peste momentul naşpa pe care-l traversez. Cum dracu’, adică, să ies din starea asta idioată de frustrare? Cred că am găsit şi răspunsul. Pur şi simplu, voi aştepta cuminte să se ivească prilejul. Trebuie să se ivească. Aşa se întâmplă mereu. Până şi în cele mai cretine şi mai lipsite de intrigă poveşti. Cum care prilej? ACELA. Care mă va ajuta să public al doilea roman. Apoi, al treilea. Şi aşa mai departe. Nu ştiu de ce mama lu’ proces verbal îmi doresc atât de mult să ţin, din nou, în mână o carte cu coperţi lucioase în „carnea” căreia tipograful să fi săpat numele celui care vă vorbeşte. Poate pentru că am ceva de spus…

Revin mâine! Când chiar voi avea ceva de spus!

O zi în cătănie…

“Plutooooooon, atenţie!”, răcneşte cât îl ţin bojocii micuţul plutonier, cum altfel decât unul crăcănat şi slab ca un ţâr aşa cum vezi prin filme, în uniformă kaki. Urletul, cam pe nas după umila mea părere, îi vizează nu doar pe indivizii – vreo 30 la număr – în straie verzi de zici că-s nişte prăpădite păstăi de fasole pripăşite prin ciorba unui amărăştean de pe coclauri carpato-danubiano-pontice, ci şi pe insul care vă vorbeşte. Care ins – asta am aflat-o ceva mai târziu când am apucat să mă trag de şireturi cu distinsul plutonier – era musai, la sfârşitul orelor de instrucţie să arate ca o roşie stoarsă. Aşa suna, cică, ordinu’! „Să-i scoateţi lu’ domnu’ reporter milităria din cap!”. Eh, şi ăsta de vă spun că era plutonier chiar a luat, al dracu’, ordinu’ în serios. Dacă vă spun?! Ia citiţi oleacă mai jos…

“Băh, ia fiţi atenţi acilea!”, îşi continuă căznit discursul micuţul plutonier. Şi ca să nu aibă care cumva dubii – cum că ar vorbi cât se poate de serios – vreunul din ăia cărora li se adresează, se pune din nou pe zbierat. „Aaastăzi, aveţi un nou coleeeg, zice, arătând persuasiv cu capul spre mine. „Soldat voluntar Emil Simionescu! N’ţeles?”. Nu termină bine de articulat ultimul cuvânt plutonierul Marian Predoi că 30 de perechi de ochi vigilenţi de soldat, cu mai puţin de 10 zile de instrucţie însemnate pe răboj, mă şi fixează cu milă. Mesajul e cât se poate de clar. „Ai belit-o, stimabile!”. Cu mâna pe inimă vă spun că, atunci, pe loc – se întâmpla mai acu vreo doi ani, prin vară în ograda Batalionului instrucţie nr 1 Caracal – n-am crezut o iotă din ce-mi „şopteau” privirile deloc languroase ale indivizilor în haina cărora mă îmbrăcasem pentru a simţi pe propria mea piele cum e să fi soldat profesionist pentru o zi. Azi, îi cred! Vă spun mai jos de ce…Şi a început instrucţiaaa! Cum altfel decât… „cu cântec înainteeee, marş!”.

Preţ de vreo juma’ de oră numai de cântec şi… marş avusei parte… Ptiu, drace! Uite că mă luai după ăştia din Caracal şi începui să vorbesc pă limba lor, de olteni. În fine, avusei, avui, am avut, tot un drac. Ideea e că începuseră să mă doară picioarele ceva de speriat… Tot de speriat sau de ofticat, luaţi-o cum vreţi, erau şi vociferările ălora de lângă mine pe care ba îi pocneam la ţurloaie cu puşcociul, ba le scăpam câte juma’ de cot în coaste. Evident, din greşeală. “Ia uite-l şi pe Alifie ăsta! Vrea să se facă soldat. Băăh, vezi dreacu să nu-mi mai beleşti vreuna că îi vedea tu pe dreacu mai pe urmă!”. Tac şi înghit. Ce aş putea face? La urma-urmei, au dreptate. Nu am mai mult de 15 minute de când port afurisita de uniformă, de care atârnă ba o lopată, ba o baionetă, ba trusa de prim-ajutor! Ca să nu mai vorbesc de măgăoaia de raniţă în care mi-au îndesat gamela, costumul ignifug şi alte bazaconii care mă fac să mă simt ca Sisif sub greutatea bolovanului legendar! Nu am, spuneam, mai mult de un sfert de oră de când am îmbrăcat haina de ostaş şi i-am răcnit în urechi plutonierului în momentul în care mi-a încredinţat arma “Slujesc patria!” şi uite că deja mă dor toate cele.

De la picioarele pe care le simt ca de plumb, la mâinile încleştate, una pe patul armei, cealaltă pe pulpa piciorului stâng. Ah, era să uit! Mă doare îngrozitor şi scăfârlia. De la casca, prinsă cu chingi de raniţă, a cărei dungă metalică mă tot pocneşte sistematic în ceafă. Asta e, îmi zic. Cătănie am vrut, de cătănie am parte! Şi ăsta nu a fost decât începutul.

… La capătul a patru ore de instrucţie, răstimp în care am mărşăluit vreo 3 kilometri, am executat tot felul de comenzi, ba am purtat, preţ de vreun kilometru, şi-o afurisită de mască de gaze pe figură, nu mai eram bun de nimic. Nici măcar să aprind fitilul care urma să-l facă pe “domnul Trinitrotoluen” de 75 grame să facă “bum!” în ultimul exerciţiu de instrucţie al primei – şi cu siguranţă – ultimei mele zile de soldat voluntar.

Am făcut totuşi şi acest din urmă lucru. Nu de alta, dar măcar aşa ştiam de ce următoarele 48 de ore aveam să le petrec în pat cu sentimentul că am fost cotonogit de un întreg regiment de soacre.

 Notă: Toate cele 120 de meserii pe care le-am încercat – fiecare în parte preţ de o singură zi – au făcut obiectul al tot atâtor articole de presă publicate (de-a lungul a trei ani de zile, cât a durat serialul) în cotidianul „Click!”, ziarul al cărui reporter special sunt. Aşa că, povestea fiecărei experienţe în parte trăite de subsemnatul o puteţi găsi pe site-ul www.click.ro.

 

Ah, şi încă ceva….

În curând, voi pune punct final cărţii la care lucrez. O carte, aţi ghicit, care se numeşte „Omul cu o sută de meserii”.

… Ăh, cum vă sună?

Apropos de titlul postului… Nu am făcut, la vremea mea, armata! A trebuit să aştept  38 de ani pentru a putea simţi gustul unei zi de cătănie! Dar a meritat Slavă Domnului!

Într-una din zilele următoare – nu mă întrebaţi când că nu ştiu! – voi scrie despre una din meseriile (una ANUME din cele 120 câte am făcut) mai specială! Adică una care a fost cât pe ce să-mi aducă titlul de ziarist diliu. Ştiţi voi, d-ăla zglubiu la biscuiţi…

Am fost CURVĂ pe centură, fraţilor! Nu rataţi „fiindcă nici nu ştiţi ce pierdeţi!”. Ups, poate mă dă Diaconescu în judecată că-i fur expresiile!